Delia Pricope

Recunoașterea problemelor de vedere

Cei 3 mari clasici în rândul problemelor de vedere, găsiţi şi studiaţi în manualele şcolarilor la orele de biologie sunt miopia, hipermetropia şi astigmatismul. Poate sună complicat sau nu, în alte cuvinte putem spune “nu văd departe”, “nu văd aproape” şi “nu văd nici aproape, nici departe”. Bineînţeles, sunt multe alte boli ale ochilor dar acestea sunt printre cele mai des întâlnite, în forme mai avansate sau mai puțin grave.

 

Eu, o mioapă cu acte în regulă, îmi aduc aminte cu amuzament cum am realizat că am nevoie de ochelari când eram mică. S-a întâmplat aşa: nu am realizat. 🙂 Tu, fiind obişnuit cu felul în care vezi, nu ai termen de comparaţie ca să ştii cum e să vezi cu adevărat bine. Dacă ai, să zicem, o miopie uşoară, aşa cum am avut eu, este foarte posibil să trăieşti într-o ignoranţă negândită şi să te chinui cu o vedere nu tocmai bună. Ochiul se adaptează la condiţiile la care îl expui, dar se chinuie şi dacă cu adevărat ai o problemă. Atunci apar prime semne.

 

În cazul meu, semnele au fost durerile de cap. Copil sănătos, aparent ok – touși, dureri de cap aproape zilnice. Azi o pastilă, mâine alta… până când? Îmi dădeau pace o perioadă, continuând să trăiesc în ignoranţă. Apoi elevă fiind, m-am mutat în ultima bancă. Nu vedeam bine scrisul de pe tablă, în special atunci când tabla nu era bine curățată, având urme albe. Începusem să îmi forțez ochii tot mai mult, mă ridicam des să mă apropii, în speranța că voi vedea mai bine. Devenise o frustrare şi totuşi, spre ruşinea mea, eram convinsă ca toţi văd la fel de prost ca mine şi că problema era distanţa față de tabla și faptul că aceasta era murdară.

 

Într-o zi i-am spus mamei frustrările mele, m-a privit gânditoare şi mi-a zis că trebuie să mergem la un consult oftalmologic. Boom. Durerile de cap, vederea încețoșată la distanță, mijitul ochilor… găsisem explicația. Entuziasmată că nu e viaţa aşa de crudă în sine şi că poate problema e doar la mine, uşor rezolvabilă cu nişte ochelari, am acceptat să merg la oftalmolog. Am înțele îndată că urma să port ochelari – un gând care (am observat eu) adesea că îi supără pe oameni, din păcate. Mi-am ales nişte rame, am plecat acasă şi am mai aşteptat câteva zile până au fost gata ochelarii. Ce a urmat? Wow. Deşi aveam o formă uşoară de miopie, când mi-am pus ochelarii pe ochi am rămas fără cuvinte. “Aşa e realitatea de fapt?” Mă simţeam ca un orb care vede pentru prima dată.

 

În prezent, miopia mea e mai avansată, iar ochelarii mai dragi. Am învăţat în timp să îmi aleg rame potrivite, iar acum ochelarii mei nu sunt doar abonamentul meu de mai bun văzător, ci şi un accesoriu care mă face să arăt mai bine.

 

Concluzia? Dacă nu sunteţi convinşi că aveţi o privire de şoim, mergeţi la un control oftalmologic în mode regulat. Sau mergeţi oricum în cazul în care dacă nu aţi mai fost niciodată, poate nu ştiţi cum vede un şoim de fapt. 🙂